Veteran din Bârlad, scăpat de ororile războiului, aniversat la 101 ani: „Atunci a fost greu, nu acum”

Gheorghe Voiculescu, cel mai longeviv veteran de rãzboi din municipiul Bârlad a fost aniversat în ziua în care a împlinit vârsta de 101 ani, fiind vizitat de reprezentanţi ai Garnizoanei Bârlad şi ai Cercului Militar. 

Faptele sale din timpul războiului sunt cunoscute pânã la nivelul Ministerului Apãrãrii Nationale, de unde, ieri, a primit o felicitare semnatã de ministrul Nicolae Ionel Ciucã.

Gheorghe Voiculescu este supravieţuitorul celei mai sângeroase şi mari bãtãlii din istoria omenirii (Cotul Donului – Stalingrad – 1942-1943), dar şi a unei perioade de aproape patru ani de prizonierat în lagărele de muncã forţatã ale fostei URSS. 

„Eu vã mulţumesc din suflet cã aţi venit la mine în aceste momente grele pentru ţară şi pentru tot globul. Dar, sã ştiti că nu sunt la fel de grele ca cele pe care le-a trãit omenirea în rãzboi. Nici nu se comparã! De aceea, ar trebui sã fim mai calmi şi mai cumpãtaţi în viaţa din aceste zile”, povesteşte veteranul de război.  

Chiar dacă puterile sale nu mai sunt cele din tinereţe, bârlădeanul se ridică în picioare de fiecare dată când vorbeşte despre ţara sa şi despre patriotism. 

„Îmi aduc aminte cã, în timp ce eram în lagãr, în oraşul rus Novoceboksarsk, unde am muncit în mine de cãrbune şi var, doi ani la rând, din patru ani fãrã câteva luni de prizonierat, cât am stat acolo, am iesit afarã, în Noaptea de Înviere. Eram eu si un soldat-preot, care era din satul Odaia Bursucani, comuna Grivita si am cântat „Hristos a Înviat!”, în timp ce gardienii ruşi ne înjurau. Dar chiar şi asa, am supravietuit pentru cã noi, românii, munceam din greu în minã doar cu gândul acasã, la cei dragi şi la ţara noastrã, unde voiam neapãrat sã ne întoarcem pentru a fi înmormântaţi! Nici nu voiam sã ne gândim cã murim pe acolo… Am scãpat si de tifos în lagãr, care ni s-a pãrut o glumã fatã de ce trãisem pe front. Atunci a fost greu, nu acum”, a povestit Gheorghe Voiculescu, pentru vremeanoua.ro

Numai 6.000 din cei 91.000 de prizonieri de război au mai supravieţuit detenţiei în Uniunea Sovietică şi s-au mai întors acasă. Deşi erau slăbiţi de boli, foame şi lipsa de îngrijire medicală, cei mai mulţi dintre ei au fost trimişi în lagăre de muncă de pe tot întinsul Uniunii Sovietice, unde cei mai mulţi au murit de foame şi de extenuare.