Un medic din România așteaptă în medie doi ani pentru a prescrie același medicament de ultimă generație ca și omologul său din Germania

Pacienții din UE nu au la dispoziție aceleași medicamente atunci când se luptă cu o boală. Un medic din România așteaptă în medie doi ani pentru a prescrie același medicament de ultimă generație ca și omologul său din Germania. Dacă cineva suferă de o boală care îi pune viața în pericol, cum ar fi cancerul, aceasta este diferența dintre viață și moarte.

Factorii de decizie politică sunt conștienți de această loterie și doresc să o schimbe. “Pacienții din statele occidentale și din statele membre mai mari au acces la 90% din medicamentele nou aprobate. În statele membre estice și mai mici, această cifră este de până la 10%”, a declarat comisarul pentru sănătate Stella Kyriakides într-un discurs din aprilie. “Acest lucru este cu adevărat inacceptabil”.

Înaltul oficial european a prezentat propunerea Comisiei de reformare a pieței farmaceutice europene, al cărei principal obiectiv este de a rezolva această problemă a accesului inegal. Ideea principală este de a pedepsi companiile care nu-și lansează produsele pe toate cele 27 de piețe ale UE în termen de doi ani. Dacă nu vor face jocul, se vor confrunta mai devreme cu concurența rivalilor.

Este un instrument contondent pentru ceea ce experții consideră a fi o problemă complicată. Și încă nu s-a stabilit dacă va funcționa. Dar, în timp ce legislatorii din Parlament încep să se lupte îndelung asupra detaliilor textului, noi analizăm cele mai mari obstacole în calea unei piețe mai echitabile a medicamentelor.

Primul motiv este simplu: Unele medicamente sunt foarte scumpe. Și există diferențe economice mari în cadrul celor 27 de țări ale UE – de exemplu, PIB-ul pe cap de locuitor al Bulgariei este de aproape cinci ori mai mic decât cel al Țărilor de Jos. Acest lucru înseamnă că unele țări pot cheltui mai mult pe sănătate – și pe medicamente – decât altele.

O analiză a pieței europene a medicamentelor împotriva cancerului, finanțată de industria farmaceutică și realizată de Institutul suedez pentru economie în domeniul sănătății (IHE), arată că Austria, Germania și Elveția, au cheltuit între 92 și 108 euro pe persoană pentru medicamente împotriva cancerului, față de 13-16 euro în Republica Cehă, Letonia și Polonia.

Scăderea cheltuielilor se traduce prin mai puține medicamente prescrise. În cazul medicamentelor imuno-oncologice, de exemplu, utilizarea în țările mai sărace a fost între o zecime și o cincime din cea observată în țările mai bogate.

“O mare parte a pacienților europeni cu cancer, în special în Europa de Est, nu pot avea acces la medicamente eficiente (și potențial rentabile) din motive legate de accesibilitate”, scriu cercetătorii.

Un motiv mai complicat constă în modul opac în care sunt stabilite prețurile medicamentelor. De departe, cel mai frecvent mod de negociere a prețurilor în Europa este că societățile farmaceutice negociază prețurile cu guvernele în mod direct și în secret, astfel încât nicio țară nu știe cu adevărat cât plătește alta pentru un medicament.

“Acestea aleg să lanseze mai întâi medicamentele în țările în care se așteaptă să obțină prețuri mai mari, de obicei, țările cu venituri mai mari care pot plăti mai mult”, a declarat Sabine Vogler, care conduce departamentul de farmacoeconomie al Institutului Național de Sănătate Publică din Austria. “În țările din sudul Europei, cum ar fi Portugalia și Grecia, și în [țările] din Europa de Est, acestea sunt propuse într-o etapă ulterioară… în doi sau trei ani.”

Atunci când lansează un nou medicament, companiile merg mai întâi în țările în care pot obține cel mai bun preț – de obicei cele mai mari și mai bogate. Guvernele din aceste țări vor stabili un așa-numit preț de referință, care este disponibil publicului. Însă acest preț este negociat în cadrul unor discuții confidențiale în care se convine asupra unei reduceri nedivulgate. Procesul începe din nou cu următoarea țară, care folosește prețul de referință public ca punct de plecare.

Pentru industria farmaceutică, vinovatul nu este căutarea de euro și cenți, ci birocrația pe care trebuie să o depună pentru a convinge guvernele să plătească pentru un nou medicament.

“Cererea [de negociere a medicamentelor] este un proces care consumă mult timp”, se arată într-o analiză publicată de lobby-ul farmaceutic EFPIA privind cauzele principale ale întârzierilor în lansarea medicamentelor. “Fiecare țară necesită elaborarea unui dosar personalizat în limba locală și respectarea normelor locale”.

În teorie, Directiva UE privind transparența limitează la 180 de zile perioada de timp pe care o au la dispoziție țările pentru a ajunge la o decizie cu privire la cât vor plăti pentru un medicament. În practică, însă, directiva permite “oprirea ceasului”, adică oprirea numărătorii inverse atunci când autoritățile de reglementare și agențiile guvernamentale solicită companiilor mai multe date.

Iar acest lucru se poate adăuga. O analiză a industriei privind timpul mediu de acces la medicamente personalizate pentru cancer în cinci țări a arătat că Danemarca are nevoie de puțin peste patru luni pentru a decide dacă va plăti pentru un medicament. În Polonia, țara cu cele mai slabe rezultate, este nevoie de 30 de zile.