Statul crede că populația va suporta la nesfârșit orice creștere de preț iar consumul este tratat ca o resursă inepuizabilă pentru buget

Un străin stabilit în România susține într-o postare că nu se descurca in tara noastra cu un salariu net de 1000 de euro. Replica tipica autohtona ca „dacă nu-ți convine, pleacă” nu este un argument economic, ci un reflex defensiv al unei societăți care a ajuns să confunde adaptarea cu normalitatea. Problema reală nu este că un străin constată că 5.000 de lei nu îi ajung pentru o viață decentă. Problema este că această constatare este corectă și confirmată zilnic de milioane de români.

România nu se confruntă cu prețuri mari în sine, ci cu o ruptură profundă între prețuri și venituri. Într-o economie funcțională, nivelul prețurilor reflectă puterea de cumpărare a populației. În România, această legătură s-a rupt. Alimentele, utilitățile și serviciile de bază au ajuns la niveluri comparabile cu state occidentale, în timp ce salariile rămân la nivel est-european. Nu vorbim despre lux sau excese, ci despre mâncare, chirie, energie și o viață minim decentă. Această discrepanță nu este un accident, ci rezultatul unui model de guvernare care a ales să nu intervină acolo unde dezechilibrele sunt evidente.

Statul român tratează piața ca pe un mecanism autonom care se autoreglează, dar doar atunci când această teorie convine marilor jucători. În realitate, piața de retail din România este dominată de câteva lanțuri mari, cu o putere de negociere net superioară atât furnizorilor, cât și consumatorilor.

În lipsa unei contraputeri reale din partea statului, aceste companii au înțeles rapid că pot practica prețuri care nu mai au legătură cu nivelul veniturilor locale. Nu pentru că ar fi „rele” prin definiție, ci pentru că nimeni nu le cere socoteală. Un stat care nu monitorizează marjele, nu compară serios prețurile între piețe și nu intervine atunci când apar distorsiuni majore renunță, de fapt, la una dintre funcțiile sale esențiale.

În același timp, comercianții mici și medii scumpesc dintr-o logică a fricii. Fiscalitatea imprevizibilă, modificările frecvente de taxe, controalele arbitrare și lipsa unui orizont clar îi determină să încerce să obțină cât mai mult pe termen scurt. Nu este neapărat lăcomie, ci lipsă de încredere în stabilitatea regulilor. Când statul creează insecuritate, piața reacționează prin prețuri mai mari, nu mai mici.

Alte state europene au demonstrat că există alternative. Franța, de exemplu, negociază direct cu marile lanțuri de retail și limitează prin lege practicile care duc la creșteri artificiale de preț. În perioade de inflație, statul francez a cerut explicit reduceri de marje la produsele de bază, nu ca gest moral, ci ca politică de stabilitate socială.

Spania a redus TVA-ul la alimentele esențiale și a menținut măsura suficient de mult încât efectele să fie resimțite de populație. Germania nu plafonează masiv, dar are instituții puternice de concurență și o presiune reală asupra abuzurilor, într-un context în care veniturile și serviciile publice susțin puterea de cumpărare.

România, în schimb, pare să creadă că populația va suporta la nesfârșit orice creștere de preț. Consumul este tratat ca o resursă inepuizabilă pentru buget, ignorând un fapt simplu: atunci când oamenii nu mai au bani, consumul scade matematic, nu ideologic.

Primele afectate vor fi restaurantele și turismul, apoi retailul, iar în final bugetul de stat. Oamenii nu vor protesta neapărat, dar vor cumpăra mai puțin, mai prost și mai rar. Vor tăia din vacanțe, din ieșiri, din calitatea vieții. Aceasta nu este o criză accidentală, ci consecința directă a unei filozofii greșite de guvernare.

Când statul tolerează prețuri care nu mai au nicio legătură cu veniturile, transmite implicit că romanul trebuie să se descurce singur. În acel moment, relația de respect dintre stat și societate se erodează. Iar când oamenii care semnalează aceste disfuncții sunt etichetați drept „negativi” sau invitați să plece din țară, problema încetează să mai fie strict economică. Devine una culturală. Înseamnă că ne-am obișnuit cu anormalul și îl apărăm din orgoliu.

Nu este normal să ai prețuri vestice cu salarii estice. Nu este normal ca statul să fie absent dintr-o piață evident dezechilibrată. Și nu sunt negativi cei care spun că prețurile la alimente și utilități sunt disproporționate față de puterea de cumpărare. Sunt lucizi, iar într-o economie sănătoasă aceasta caracteristica ar trebui să fie punctul de plecare al politicilor publice.