Manifestul unui lector universitar după ce a petrecut 2 ore în coada dintre Lețcani și Podu Iloaiei
S-au produs din nou ambuteiaje la Podu Iloaiei atat saptamana trecuta, inainte de sarbatorile pascale cat si in aceste zile.
Ana Maria Ambrosa, un lector universitar doctor si-a povestit experienta de a petrece timpul in coloana enorma de masini si a lansat un manifest fata de indiferenta autoritatilor.
“2 kilometri de rușine națională – Manifest pentru normalitateÎntre Lețcani și Podu Iloaiei nu mai e un drum, ci o probă a răbdării, o pedeapsă tăcută, o rană deschisă pe asfaltul unui județ care promite, dar uită. Este locul unde timpul se dilată, unde o oră și 40 de minute înseamnă 2 kilometri, și unde oamenii încep să creadă că „asta e, așa-i la noi”.Dar nu! Nu este normal și nici acceptabil! Am fost acolo și în ziua de Paște, cu mașina plină, cu sacoșele în spate, cu familia și cu inima pătrunsă de dor. Am vrut doar să-mi văd părinții care locuiesc în județul Neamț. Și am stat, am stat în coloană, între Lețcani și Podu Iloaiei, mai mult decât mi-a luat să traversez două județe.Și nu eram singură. Erau oameni cu copii mici și bebeluși care plângeau. Erau bătrâni care stăteau nemișcați, cu ochii în zare, poate gândindu-se dacă mai merită să-i aștepte cineva acasă. Erau tineri care întorceau mașina și renunțau. Erau oameni cu flori în brațe și cu ochii umezi – oameni care mergeau, poate, să aprindă o lumânare la cineva care nu mai e. Și n-au mai ajuns.2 kilometri, 2 ore, Jud. IAȘI, România lui 2025. Nu e un capriciu, nu e un moft, ci este un dezastru cotidian. Este rușinea unei regiuni în care zeci de mii de oameni își pierd, zi de zi, timpul, răbdarea, sănătatea și, uneori, și speranța că se va schimba ceva.Nu e prima dată când se întâmplă și asta e problema: a devenit o obișnuință, o batjocură tăcută, o traumă administrativă. Când o comunitate întreagă își construiește programul în jurul traficului, nu mai vorbim despre infrastructură. Vorbim despre demnitate! Ce face statul când timpul cetățenilor lui devine captiv? Vă întreb pe voi, cei care semnați proiecte, cei care conduceți instituții, cei care spuneți la televizor că „se lucrează”: cât valorează pentru voi o oră pierdută în trafic? Cât valorează, dacă ar fi timpul vostru? Sau copilul vostru în spate, obosit și nervos? Sau mama voastră care a pregătit masa și vă așteaptă? Noi, cetățenii care circulăm între Iași și Podu Iloaiei, suntem tratați ca și cum nu contăm. Dar contăm și nu doar în ziua votului. Contăm în fiecare dimineață în care ne trezim cu o oră mai devreme, ca să „prindem drumul liber”. Contăm în fiecare sărbătoare în care stăm cu farfuria de cozonac pe genunchi, în coloană. Contăm în fiecare promisiune neonorată.De ce nu se schimbă nimic?Știm răspunsurile clasice: studiile de fezabilitate, proiectele aflate „în analiză”, licitațiile întârziate, prioritizarea altor segmente, politica, birocrația. Votul!Dar între toate aceste explicații, realitatea nu așteaptă și nici părinții, nici sărbătorile, nici viața. Nu cerem miracole, cerem respect!Un drum nu e doar asfalt, e o punte între oameni, e libertate, acces la viață, timp împreună. Și când un drum devine un obstacol e datoria celor care administrează acest județ să-l repare, să-l modernizeze, să-l fluidizeze și să-l respecte.Vrem soluții, nu scuze! Vrem transparență: în ce stadiu real sunt proiectele pentru fluidizarea traficului?Vrem comunicare: ce se poate face acum, pe termen scurt? Vrem implicare: ce resurse pot fi mobilizate? Vrem decizii. Fapte. Nu doar vorbe! Cât valorează 2 kilometri? Pentru voi, poate nimic. Pentru noi, înseamnă:
– o oră furată de lângă cei dragi;- un prânz rece cu părinții pe care nu-i mai vedem des;
– un copil care adoarme în scaun, dezamăgit că „n-am ajuns încă?”;
– o lumânare care nu mai e aprinsă la timp;- răbdarea care, încet-încet, moare. Aceasta nu este o cerere. Este un adevăr! Și dacă nu vă atinge, atunci înseamnă că v-ați cocoțat prea sus ca să mai simțiți pulsul oamenilor”, a scris Ana Maria Ambrosă.
About The Author
