Cernobal, radiografia unui dezastru. Pe 26 aprilie 1986 s-a produs cel mai grav accident nuclear din istorie

În urmă cu treizeci și nouă de ani, pe 26 aprilie 1986, cel mai mare dezastru nuclear din istoria omenirii s-a produs la centrala nucleară de la Cernobîl din Ucraina, în fosta Uniune Sovietică.

După accident, o cantitate letală de material radioactiv a fost eliberată în atmosferă. Secretul și dezinformarea conducerii comuniste au crescut și numărul victimelor.

Un nor imens de radiații a început să acopere cea mai mare parte a Europei, iar în câteva zile radioactivitate a fost detectată in tarile vecine.

Accidentul mortal s-a produs la Centrala Nucleară Lenin de lângă orașul Pripyat din Uniunea Sovietică, la 110 kilometri de Kiev și la 18 kilometri de orașul Cernobîl. Este interesant că, mai târziu, chiar și în documentele oficiale, instalația a putut fi numită doar centrala de la Cernobîl, deoarece conducerea comunistă de la acea vreme a încercat să evite asocierea numelui lui Lenin cu dezastrul centralei nucleare.

Potrivit investigațiilor, accidentul nuclear care a avut loc la 1:23 a.m. pe 26 aprilie 1986 a fost cauzat de mai mulți factori. Reactorul a fost proiectat și construit incorect din start, dar tragedia a fost cauzată în primul rând de incompetența și iresponsabilitatea personalului.

Centrala nucleară de la Cernobîl a funcționat cu patru reactoare RBMK-1000 fără izolare externă. Lucrătorii din centralele nucleare au efectuat o simulare de urgență fără permisiune.

Scopul lor a fost să afle dacă generatorul cu turbină al reactorului ar putea alimenta sistemul de răcire de rezervă cu energie suficientă chiar și în cazul unei întreruperi complete de curent.

Puterea reactorului din unitatea patru a fost operată în intervalul instabil, abia controlabil de 20-30%, și au uitat să pornească sistemul de răcire auxiliar. Reactorul a scăpat de sub control, explodând în câteva secunde, ducând la o topire nucleară.

Flăcările au fost stinse în zori, dar focul din reactor a continuat să ardă încă zece zile, în timp ce un nor imens de radiații a început să acopere mare parte din Europa.

Pompierii și mai mulți membri ai echipajului care lucrau în imediata apropiere a centralei nucleare de la Cernobîl au fost expuși la niveluri letale de radiații.

Majoritatea s-au îmbolnăvit într-o oră și au murit în câteva săptămâni. Potrivit știrilor de la acea vreme, în primele zile după dezastru, radioactivitatea a fost atât de mare încât culoarea ochilor unuia dintre lucrătorii implicați în eforturile de răspuns s-a schimbat de la maro la albastru.

Dozele mari de otrăvire cu radiații modifică și ADN-ul uman, iar organismul nu va putea produce noi celule sanguine. Cei afectați se confruntă cu dureri aprinse și o mulțime de suferințe cu care nici măcar anestezicele nu le pot ajuta.

Sistemul imunitar se prăbușește, pielea devine neagră și apoi moare complet. Chiar și corpurile oamenilor expuse la radiații erau atât de radioactive încât au trebuit să fie îngropate în sicrie de plumb.

Supraviețuitorii dezastrului s-au confruntat cu cancere induse de radiații și cu probleme grave de sănătate. Inițial, au fost făcute încercări de îndepărtare a resturilor periculoase folosind vehicule controlate de la distanță.

Radiația a fost atât de puternică încât a distrus electronicele din interiorul vehiculelor, așa că singura soluție a fost îndepărtarea manuală a materialelor radioactive.

Secretul și dezinformarea din jurul accidentului au agravat și mai mult situația. Chiar și Viktor Bryukhanov, directorul de atunci al centralei nucleare de la Cernobîl, a încercat să țină sub secret nivelul radiațiilor.

În primul său raport oficial despre dezastru, Viktor Bryukhanov a susținut că totul este în regulă în orașul Pripyat și în zonele învecinate, cu nivelurile de radiații sub control. Conducerea sovietică de la acea vreme a fost anunțată în ziua accidentului, dar starea de urgență încă nu a fost declarată.

Creșterea radioactivității care vine din sud-est a fost identificată pentru prima dată în Suedia. Nivelul extrem de radiații a fost depistat pe 26 aprilie și s-au solicitat informații imediate. Uniunea Sovietică a fost nevoită să lanseze știrea două zile mai târziu, care avea ca scop liniștirea populației, mai degrabă decât să prezinte problema în mod realist.

Rapoartele au continuat să susțină că nivelurile de radiații nu erau apropiate de nivelurile periculoase pentru sănătate.

A fost declarată stare de urgență în multe locuri din Europa, iar în România au fost distribuite tablete de iod. În Ungaria, regimul condus de János Kádár nu a dat alte instrucțiuni decât să spele bine legumele.

Evacuarea din zonele contaminate a început și ea cu doar 36 de ore întârziere, ceea ce a provocat și mai multe îmbolnăviri. Nici la acel moment autoritățile nu au oferit informații adecvate, iar oamenii au fost rugați să nu ia prea multe bunuri cu ei, evacuarea fiind doar temporară.

Întreaga populație pe o rază de 30 de kilometri a centralei de la Cernobîl a fost evacuată, inclusiv locuitorii din Pripyat.

Între 1986 și 1990, 90.000 de persoane au fost evacuate, iar între 1990 și 2000, alte 72.000 de persoane – conform altor date, în total 330.000 de persoane – au fost relocate, iar pentru ei a fost înființată o nouă așezare numită Szlavutych la 50 de kilometri nord. Aproximativ o sută de oameni locuiesc în zona restrânsă, care este încă nelocuită, în mare parte persoane în vârstă care s-au mutat înapoi în casele lor în ciuda pericolului.

Conducerea sovietică nu numai că a încercat să acopere gravitatea dezastrului, dar erorile de proiectare și deficiențele centralei nucleare au fost declarate secret de stat la 3 iulie 1986.

Abia în februarie 1991, liderii comuniști au recunoscut oficial că insuficiența tehnică a reactorului nuclear RBMK a jucat un rol în dezastru.

Dezastrul de la Cernobîl a avut un impact și asupra politicii. Mihail Gorbaciov, singurul președinte al fostei Uniuni Sovietice, a declarat într-un interviu din 2006 că „poate că Cernobîl a fost adevărata cauză a prăbușirii Uniunii Sovietice cinci ani mai târziu”. Fostul secretar general sovietic a negat că vestea accidentului a fost ascunsă în mod deliberat.

După amintirea lui, conducerea sovietică nu a putut clarifica ce s-a întâmplat nici după 36 de ore, iar gravitatea dezastrului nu a fost evaluată la timp.

După explozia de la centrala de la Cernobîl, o mare cantitate de material radioactiv a fost eliberată în aer, iar norul de radiații a acoperit cea mai mare parte a Europei. Pe lângă Ucraina, Belarus și Rusia, accidentul a afectat cel puțin două duzini de țări europene. Dezastrul a contaminat aproximativ 45.000 de kilometri pătrați de teren cu izotopul cesiu-137.

Primele materiale radioactive care au căzut în părțile de nord-vest pe 30 aprilie au fost cele care au sosit de la Cernobîl prin Scandinavia, Polonia și Cehoslovacia.

A doua radiație majoră a venit din sud pe 7 mai, prin România și ceea ce era atunci Iugoslavia, iar a doua zi ploile au spălat contaminarea în sol. Povara asupra Ungariei a fost considerată ușoară până la moderată în Europa în afara fostei Uniuni Sovietice și a rămas cu mult sub valorile măsurate în Alpi și în sudul Germaniei.

Numărul exact al victimelor dezastrului de la Cernobîl este încă necunoscut. Potrivit unui raport al ONU din septembrie 2005, radiațiile de la explozie au ucis direct 56 de persoane și aproximativ 4.000 de persoane ar fi putut muri din cauza bolilor asociate.

Potrivit datelor Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), peste cinci mii de persoane din Rusia, Belarus și Ucraina afectate de accidentul nuclear, care aveau sub 18 ani în momentul accidentului nuclear, au fost înregistrate ca având cancer tiroidian după dezastru.

Experții internaționali subliniază în unanimitate că înainte de accidentul nuclear de la Cernobîl din 1986, cancerul tiroidian la copiii din țările menționate mai sus era aproape inexistent, astfel încât numărul mare de cazuri este în mod clar o consecință a accidentului nuclear.

Potrivit datelor Ministerului Sănătății din Ucraina, cel puțin 2,4 milioane de ucraineni, inclusiv 428.000 de copii, suferă de probleme de sănătate legate de dezastru. Persoanele expuse la radiații au avut rate mult mai mari de cancer, avorturi spontane, nașteri premature și tulburări de dezvoltare.

Accidentul a afectat grav și natura, zece kilometri pătrați de pădure de pini dispărând și numeroase specii de păsări, rozătoare și insecte dispărând.

Cu toate acestea, animalele s-au adaptat mult mai bine decât se aștepta la expunerea la radiații din dezastrul nuclear de la Cernobîl. Zona abandonată găzduiește urși, zimbri, lupi, râși, cai sălbatici, diverse specii de păsări și cel puțin 800 de câini vagabonzi.

O echipă de cercetare a examinat 302 câini expuși la radiații și apoi a determinat din probele de sânge colectate între 2017 și 2019 că genetica animalelor s-a schimbat ca urmare a radiațiilor.

Oamenii de știință spun că radioactivitatea nu dispare și continuă să aibă efecte negative. De exemplu, animalele care trăiesc în regiune au mai puțini descendenți și mor mai devreme.

Doar acele specii care se hrăneau în principal cu hrănirea selectivă din câmp sau gunoiul uman, cum ar fi berzele, vrăbiile și porumbeii, au dispărut complet.

Zona restricționată a fost controlată de armată de zeci de ani. Înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, zona Cernobîl a devenit și o destinație populară pentru turismul extrem.

Au fost organizate de multă vreme vizite ilegale în orașul fantomă Pripyat. Inspecțiile au surprins adesea hoții care scoteau metale radioactive și lemne din zonă. De asemenea, nu este neobișnuit ca obiectele personale ale foștilor rezidenți să fie jefuite, care ulterior apar pe piețele negre.

După dezastru, cele trei unități intacte rămase ale centralei au fost închise, iar apoi au fost închise și reactoare similare din Uniunea Sovietică.

Prima și a doua unitate au fost repornite în decembrie 1986 și a fost construit un sarcofag din beton armat deasupra celei de-a patra unități explodate.

Kievul a ajuns la un acord cu Uniunea Europeană privind închiderea definitivă a centralei de la Cernobîl abia în 1995, sub presiunea internațională.

Ultima unitate a fost oprită pe 15 decembrie 2000. Patruzeci de țări au contribuit la construcția noii carcase de protecție, care a costat două miliarde de euro, iar durata sa de viață a fost proiectată pentru o sută de ani.

Explozia de la Cernobîl a fost unul dintre cele mai grave accidente din istoria energiei nucleare, care a șocat omenirea să-și dea seama că energia nucleară, chiar și atunci când este folosită în scopuri pașnice, poate fi o sursă de pericole imprevizibile dacă este tratată cu neglijență.