Angajabilitatea absolvenților: realitate economică sau argument convenabil pentru austeritate?
În ultima perioadă, în spațiul public au apărut numeroase interpretări ale unor statistici privind gradul de angajabilitate al absolvenților într-un domeniu compatibil cu studiile urmate. În majoritatea cazurilor, aceste interpretări pornesc de la aceleași date generale, dar sunt prezentate într-o manieră simplificată, care riscă să conducă la concluzii incomplete sau chiar eronate.
Mai mult, astfel de lecturi selective ale datelor pot ajunge să fie invocate pentru a justifica măsuri de austeritate financiară deja aplicate sau potențial aplicabile sistemului de învățământ, atât preuniversitar, cât și universitar.
Este important de subliniat că statisticile invocate au un caracter agregat, referindu-se la ansamblul absolvenților de studii universitare, fără a reflecta particularitățile fiecărui domeniu. În acest context, trebuie avut în vedere faptul că numărul absolvenților din domeniile socio-economice și umaniste depășește semnificativ numărul absolvenților din domeniile tehnice sau medicale, fără a mai menționa domeniile artistice, unde dimensiunea cohortelor este mult mai redusă.
Din această perspectivă, o analiză relevantă și corectă ar trebui să ia în considerare diferențele dintre marile domenii de studiu, nu neapărat la nivelul fiecărei specializări, ci cel puțin la nivelul domeniilor academice majore. O astfel de abordare ar permite o înțelegere mai fidelă a realității și ar contribui la fundamentarea unor politici educaționale și economice bazate pe date interpretate în mod responsabil, nu pe generalizări care riscă să distorsioneze imaginea de ansamblu.
Pot afirma, pe baza datelor interne, că cel puțin în ultimii cinci ani, gradul de absorbție al absolvenților noștri în domenii identice sau conexe specializărilor urmate s-a situat între 68% și 99%, în funcție de programul de studiu și domeniul profesional.
La nivelul întregii universități, în perioada 2021–2024, rata de angajabilitate a absolvenților de studii de licență a variat între 82% și 86%, în timp ce, în cazul absolvenților de master, aceasta s-a situat între 86% și 89%. Aceste procente reflectă o integrare solidă pe piața muncii și relevanța programelor de studiu oferite în raport cu cerințele actuale ale mediului economic.
Este important de menționat că aceste date nu includ absolvenții care au ales calea antreprenoriatului și și-au dezvoltat propriile afaceri, o opțiune pe care Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași o susține activ, prin cultivarea spiritului antreprenorial, a inovării și a inițiativei proprii în rândul studenților și absolvenților săi.
În același timp, orice analiză a gradului de angajabilitate trebuie realizată într-un mod rațional și contextualizat, nu redusă la titluri spectaculoase sau concluzii simpliste. Datele privind angajarea absolvenților trebuie corelate cu evoluția economică a României din ultimele trei decenii, marcată de transformări structurale profunde, inclusiv de dispariția sau reducerea semnificativă a unor sectoare industriale.
De exemplu, unul dintre cele mai scăzute grade de angajabilitate strict în domeniul de specializare, la nivel național, se înregistrează în cazul absolvenților de Inginerie chimică. Explicația nu ține de calitatea formării academice, ci de realitatea economică: industria chimică românească, odinioară un pilon important al economiei, a fost puternic afectată de restructurările post-1990, iar oportunitățile de angajare în acest sector s-au redus drastic.
Pentru a înțelege dimensiunea acestei transformări, este suficient să privim retrospectiv. În anul 1983, când am dat admitere la Facultatea de Inginerie Chimică din Iași,concurența era de 8,3 candidați pe un loc, un indicator clar al atractivității și relevanței acestui domeniu în contextul economic de atunci. Astăzi, schimbările structurale ale economiei explică diferențele observate în statisticile de angajabilitate și subliniază necesitatea interpretării acestora în contextul economic real, nu în afara lui.
În acest context, apare o întrebare esențială: cum ar trebui să procedăm pentru a „da bine” în statisticile europene sau pentru a corela mai eficient domeniile universitare cu realitățile pieței muncii din România? Soluția ar fi, oare, eliminarea unor specializări universitare considerate mai puțin „competitive” în statistici, precum ingineria chimică?
Poate părea, la prima vedere, o soluție convenabilă într-un context dominat de presiuni bugetare și politici de austeritate. Însă consecințele unei asemenea decizii ar fi profunde și pe termen lung.
Renunțarea la formarea inginerilor chimiști, a specialiștilor în domenii precum prelucrarea celulozei, polimerii sau producția de îngrășăminte ar însemna, în esență, renunțarea la capacitatea internă de a susține sectoare strategice pentru economie. O astfel de abordare ar crește dependența României de importuri și ar amplifica vulnerabilitatea economică într-un context global tot mai instabil, în care resursele, lanțurile de aprovizionare și capacitățile industriale au devenit elemente-cheie ale securității economice. Nu trebuie uitat că producția de îngrășăminte, de exemplu, este dominată la nivel global de câțiva actori majori, iar dependența excesivă de surse externe poate avea consecințe economice și strategice semnificative.
Reducerea unei probleme complexe la o simplă interpretare statistică agregată reprezintă o abordare nu doar incompletă, ci și potențial contraproductivă. Analizele care ignoră contextul economic, industrial și strategic riscă să conducă la decizii care slăbesc capacitatea de dezvoltare pe termen lung a României.
Din această perspectivă, utilizarea statisticilor exclusiv ca argument pentru restrângerea sau eliminarea unor domenii universitare nu este doar nedreaptă pentru sistemul de învățământ, ci și dăunătoare intereselor economice și strategice ale țării în ansamblul său.
În loc de post-scriptum, merită menționată și o observație relevantă privind modul în care sunt construite unele dintre statisticile invocate frecvent în dezbaterea publică. Conform datelor EUROSTAT, indicatorii privind angajabilitatea tinerilor cu studii superioare includ categoria de vârstă 15–34 de ani. Această formulare ridică, în mod firesc, unele semne de întrebare, întrucât vârsta de 15 ani corespunde, în mod obișnuit, învățământului secundar, nu studiilor universitare.
Desigur, România are tineri excepționali, dar includerea unei categorii atât de largi și eterogene într-un indicator agregat poate afecta relevanța interpretării. Mai mult, analiza statistică la nivel general, fără o delimitare clară între tinerii care nu au finalizat încă studiile liceale, cei aflați în parcurs universitar și absolvenții de studii superioare, riscă să dilueze semnificația reală a datelor.
Aceste aspecte subliniază, încă o dată, importanța interpretării responsabile a statisticilor, cu înțelegerea metodologiei și a contextului în care acestea sunt generate. În lipsa acestei rigori, cifrele pot deveni instrumente de susținere a unor concluzii prestabilite, mai degrabă decât baze solide pentru decizii informate și echilibrate.
Poziția Rectorului TUIASI, Prof.univ.dr.ing. Dan Caşcaval
About The Author
